„Muzica de spectacol trebuie să mulțumească publicul, iar muzica din biserică trebuie să Îl mulțumească pe Dumnezeu.”
Teodora Constantinescu: La doar 22 de ani ești unul dintre cei mai promițători dirijori de cor din generația tânără. Cum te-ai apropiat de muzică și de ce ai ales dirijatul coral?
Antonel Temistocli: Pentru mine, muzica a reprezentat o îndeletnicire încă din copilărie. Față de alți copii care aveau posibilitatea să studieze la școlile de specialitate, eu mi-am exercitat această pasiune în cadrul Bisericii, acolo unde am și descoperit-o. Dat fiind faptul că în Biserica Ortodoxă muzica din cadrul cultului este vocală, am început să folosesc si eu acest „instrument” și să îl îndrăgesc din ce în ce mai mult. Odată cu trecerea timpului și cu amplificarea dorinței de noutate, am descoperit cântarea pe mai multe voci, corul, care m-a impresionat prin modul în care mai multe persoane reușesc să se coordoneze și să cânte linii melodice diferite și totuși să exprime aceeași emoție. Analizând cu mintea mea de copil acest fenomen, mi-am dat seama că „vinovatul” pentru acest lucru este dirijorul, persoana care coordonează și șlefuiește sunetele emise de ansamblu. Am vrut să fiu acea persoană care ghidează și care manipulează sonoritatea corului spre a impresiona, așa cum și eu, la rândul meu, am fost impresionat prima dată când am luat contact cu ea.
TC: Cine este mentorul tău?
AT: Există două persoane de care m-am atașat și pe care le admir. Este vorba de maestrul Eugen Dan Drăgoi, o personalitate care mi-a format percepția asupra muzicii și asupra artei corale. Pe lângă talentul de dirijor pe care îl posedă, tactul său pedagogic m-a ajutat să învăț lucruri extraordinare și totodată mi-a oferit încrederea și elanul de a studia arta dirijorală. În perioada facultății, lucrul cu maestrul Valentin Gruescu nu a făcut altceva decât să îmi deschidă noi și noi orizonturi, făcându-mi cunoștință cu dirijatul profesionist și cu munca titianică prin care un dirijor trebuie să treacă pentru a atinge performanța. Dintre toate calitățile pe care le are maestrul Valentin Gruescu, cred că ardoarea și respectul pentru muzică au fost stâlpii de temelie ai carierei sale de dirijor și compozitor. Ca să întăresc cele spuse anterior, nu am suficiente cuvinte de mulțumire pentru șansa pe care o am. Experiența relației dintre maestru și ucenic pe care o trăiesc la fiecare oră cu maestrul Valentin Gruescu reusește să îmi construiască personalitatea dirijorală prin transferul exhaustiv de informație dobândită în urma muncii și experienței dumnealui. Lucrul cu o asemenea personalitate a vieții corale contemporane reprezintă pentru mine o etapă în care am acces la „rețeta” făuririi unui muzician și dirijor de succes.
TC: În martie anul trecut ai devenit dirijorul Corului Regal, ansamblu de tineret aflat sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu. Cum ai primit această propunere?
AT: Propunerea de a lucra cu acest ansamblu în calitate de dirijor nu a făcut altceva decât să mă bucure și să mă copleșească puțin pentru că un cor de un asemenea calibru dorea o colaborare cu mine. Totodată, această propunere mi-a întărit și convingerea că munca depusă aduce după sine recompensă, fiind o dovadă a faptului că ceea ce fac se concretizează într-un lucru de care să fiu mândru. Pe de altă parte, această șansă de a colabora cu muzicieni foarte buni îmi potențează entuziasmul și puterea de muncă pentru a putea face performanță împreună.
TC: Te afli la pupitrul dirijoral al Corului Regal de aproape un an, însă pandemia de coronavirus a zădărnicit întreaga activitate artistică. Cum a reușit Corul Regal să supraviețuiască acestei perioade?
AT: M-am gândit și eu la acest fenomen și am ajuns la concluzia că adaptarea e singurul mod prin care putem traversa această perioadă. La fel cum întreaga omenire s-a adaptat și a găsit modalități de continuare a activității, tot așa Corul Regal s-a folosit de ce a avut la îndemână pentru a depăși aceste vremuri. După cum este cunoscut tuturor, și noi am încercat să ne folosim de tehnicile moderne pentru a putea continua munca atunci când nu a fost cu putință să lucrăm fizic. Sper totuși să revenim cât mai repede la normalitate și la modul tradițional de lucru.
TC: Anul trecut, într-un mod inedit, colindele Corului Regal au ajuns virtual la public prin intermediul proiectului „Colinde la Palatele Regale”. Cum au decurs repetițiile și înregistrările pentru acest proiect?
AT: Atât pentru mine, cât și pentru colegii mei, lucrul la proiectul „Colinde la Palatele Regale” a reprezentat o experiență prin care am învățat să prețuim mult mai mult momentele în care puteam să ne întâlnim și să repetăm fără opreliști. După o perioadă de pauză de câteva luni, reluarea activității a venit ca o alinare pentru toată lumea. Chiar dacă înaintea și în timpul fiecărei repetiții a trebuit să ne organizăm și să pregătim spațiul de lucru pentru ca acesta să corespundă normelor sanitare în vigoare, am reușit să ducem la capăt acest proiect fără evenimente nedorite. Mă bucur pentru faptul că într-un an sărac din punct de vedere artistic am reușit să ajungem în atenția publicului cu un proiect emblematic și reprezentativ pentru noi.
TC: Ce perspective are Corul Regal în anul 2021? Ce surprize muzicale pregătiți?
AT: Cu toate că nu vreau să divulg foarte multe lucruri, având în vedere incertitudinea pandemiei în care ne aflăm, anunț cu bucurie faptul că și anul acesta vom lua parte la Festivalul „George Enescu”, pentru a treia oară consecutiv. E o onoare pentru noi, dar și o responsabilitate, pentru că la momentul actual puține ansambluri au ocazia să participe la acest mare eveniment cultural. Cu toate că pregătirea minuțioasă pentru apariția din cadrul festivalului va dura destul de mult, mai avem și alte „surprize” programate pentru anul acesta pe care le vom anunța în viitorul apropiat.
TC: Pe lângă activitatea la Corul Regal, pregătești și dirijezi Corul Evia al Parohiei Brâncuși, iar în luna decembrie a anului trecut ați lansat primul album de colinde intitulat sugestiv „Pace pe Pământ”. Cât ați lucrat la acest album și ce reprezintă el pentru ansamblul vostru?
AT: Lucrul pentru finalizarea unui album reprezintă o muncă extrem de minuțioasă. Ce este foarte greu de fapt? Îmbinarea dintre perfecțiunea sunetului cu duhul și emoția momentului. În cele din urmă am reușit să clădim ceva frumos. A fost o muncă de câteva săptămâni și pot să spun cu certitudine că albumul de colinde „Pace pe Pământ” al Corului Evia s-a bucurat de un success deplin. Cu mândrie afirm faptul că acest proiect reprezintă pentru mine și pentru colegii mei o realizare care ne mulțumește și este, totodată, primul pas spre un drum încărcat de performanțe muzicale.
TC: Există vreo diferență între evoluția artistică dintr-o sală de concert și cea dintr-o biserică?
AT: Chiar dacă ambele iau naștere la fel, există diferențe în ceea ce privește rezultatul celor două. Muzica de concert vizează publicul și e construită în maniera spectacolului. Reușita concertului se observă, așadar, prin reacția publicului care, de obicei, încununează munca ansamblului prin aprecieri meritate. De cealaltă parte, muzica de biserică, întâlnită și sub numele de „muzică de cafas”, vizează un alt tip de interlocutor. În cazul acesta, corul nu trebuie să facă altceva decât să se folosească de cântările liturgice pentru a ajuta credinciosul din biserică să se roage. Corul și dirijorul trebuie să înțeleagă mesajul fiecărei lucrări și să îl exprime în maniera cuvenită. Din păcate, din experiența mea, am văzut că se poate trece ușor linia ce delimitează aceste două tipuri de muzică, spre a transforma muzica de cafas în spectacol. Nu vreau să spun că acest gen de muzică trebuie să fie doar un ambient, o pastă muzicală pe care nici să nu o sesizezi, însă trebuie să se respecte regulile și maniera de cânt cuvenite pentru a-și duce la îndeplinire scopul. Muzica de spectacol trebuie să mulțumească publicul, iar muzica din biserică trebuie să Îl mulțumească pe Dumnezeu.
TC: Este adevărat că între dirijor și ansamblu se creează o legătură specială? Cum se întâmplă acest lucru?
AT: Cu siguranță că există o astfel de legătură. Eu sunt de părere că aceasta se construiește prin experiențele comune la care atât dirijorul, cât și ansamblul iau parte. Am ajuns la concluzia că fiecare moment din viața ansamblului, un concert reușit, o repetiție antrenantă și alte lucruri de acest fel, consolidează această relație și amplifică dorința de a trăi noi și noi experiențe similare. De ce este importantă o astfel de relație? Oamenii au nevoie să găsească în fața lor un conducător, un om pe care să îl respecte și în care să aibă încredere, iar la rândul lui, dirijorul, folosindu-se de noțiunile tehnice dobândite, să ofere ansamblului o cheie de interpretare comună în care să construiască și să definitiveze execuția unei lucrări muzicale. Acest lucru devine temelia binecunoscutei metafore „corul este oglinda dirijorului”.
TC: De ce este nevoie pentru ca un ansamblu vocal să facă performanță?
AT: Cred că toată lumea cunoaște rețeta succesului și anume disciplina și munca, sau ca să fiu mai exact, disciplina în muncă. Această disciplină se naște din respectul pentru ceea ce faci și din respectul pentru ceilalți. Dacă tu ești conștient de acest lucru, nu ai cum să nu muncești și să nu fii întotdeauna bine pregătit. Voi folosi o analogie pe care am reținut-o de la maestrul Gruescu. „Corul este un organism. Fiecare participant este un organ. Ca eu să fiu întreg și sănătos am nevoie ca tot ceea ce mă alcătuiește să își îndeplinească rolul și să fie la rândul lui, sănătos”. Așadar, performanța unui ansamblu este dată de unitatea acestuia. Atât timp cât toată lumea muncește și conlucrează la un ideal, acesta nu are cum să nu fie atins.
TC: Unde se situează la momentul actual muzica corală în România? Consideri că, pentru un spectator, este un gen mai facil decât altele? Există un public-țintă al muzicii corale?
AT: Sănătatea vieții muzicale corale se datorează mai multor factori. Principalul factor care indică un oarecare declin al acesteia este reprezentat de faptul că cei mici nu mai sunt îndrumați în copilărie să folosească instrumentul pe care îl au dintotdeauna la îndemână și anume vocea. Există posibilitatea ca utilizarea eronată și inconștientă a tehnologiei să conducă la dispariția treptată a momentelor de joacă ale copiilor care aproape întotdeauna sunt acompaniate de mici cântecele care le arată bucuria. Privați de astfel de activități ce pentru unii dintre noi par banale, interesul lor pentru muzica vocală nu are cum să se intensifice în lipsa unei fundații atât de necesare. Chiar dacă muzica corală nu se bucură de un public atât de numeros în comparație cu alte genuri muzicale, consider că acest fapt se datorează pur și simplu neexperimentării unor momente ce pot deschide apetitul pentru acest gen muzical. Nu cred că există un public-țintă al muzicii corale, dar cu siguranță legătura dintre ansamblu și auditoriu se poate realiza foarte ușor întrucât ambele folosesc același instrument, unii dintre ei pentru cânt, iar ceilalți pentru a vorbi.
TC: Crezi că există vreo „rețetă” pentru a apropia mai mult publicul tânăr de muzica cultă?
AT: Publicul tânăr ar trebui cultivat încă de pe băncile școlii, atunci când copiii sunt maleabili și pot asimila informații de care se pot atașa în viitor. Cred că soluții există pentru a duce la îndeplinire acest deziderat. Arta, în cazul nostru muzica, ar trebui să ocupe un rol mult mai important în dezvoltarea personală. Am trecut recent prin sistemul de învățământ actual și am observant că materiile ce vizează arta sunt, în general, neglijate. Nu spun că ar trebui introduse mai multe ore din aceste materii, ci că fiecăreia ar trebui să i se acorde importanța cuvenită, fără a pierde teren în fața celor considerate „mai importante”. O sintagmă care să înglobeze ideile afirmate anterior este că „arta înnobilează omul”.
TC: Cum vezi condiția artistului în aceste vremuri pandemice? Consideri că acesta este apusul lumii muzicale așa cum o cunoaștem noi?
AT: Știm prea bine cu toții că istoria este repetitivă într-o oarecare măsură. Cred că și în secolul trecut, în timpul unor momente de cumpănă similare, artistul s-a confruntat cu această problemă de a nu mai putea să își exercite pasiunea în legătură directă cu un public real. Tocmai de aceea, consider că nu trebuie să deznădăjduim și să ne gândim că vremurile acestea în care ne aflăm reprezintă finalul caracterului de spectacol al muzicii. Dacă strămoșii noștri au reușit să răzbată acele vremuri, și noi putem face acest lucru, ba chiar mai mult, atunci când o să revenim la normalitate, vom aprecia mult mai mult artiștii și contribuția lor în societate, pentru că o viață fără artă se poate, dar nu prea are sens.
