Primul deceniu de existență a Corului Regal a dăruit vieții muzicale autohtone o serie de momente muzicale remarcabile făurite din entuziasmul și creativitatea unora dintre cei mai talentați tineri muzicieni români de astăzi.
Andrei Stănculescu a fost dirijor și director artistic al Corului Regal în perioada aprilie 2018 – septembrie 2019. În prezent este dirijorul Corului de Cameră Preludiu – Voicu Enăchescu și a Corului Catedralei Romano-Catolice Sf. Iosif din București.
Ce a schimbat Corul Regal în viața ta din punct de vedere profesional și uman?
Andrei Stănculescu: Din punct de vedere artistic, Corul Regal a fost un „teren de joacă”, un spațiu al experimentului și un mediu extrem de fertil pentru vârsta pe care o aveam. În perioada respectivă eram concomitent asistent al Corului de Cameră Preludiu, iar acest lucru mi-a oferit rigoarea și, oarecum, traiectoria a unde trebuia să ajungă din punct de vedere profesional-artistic acest tânăr ansamblu. Acum, după trecerea anilor, îmi dau seama că, inconștient, am încercat să urmez o anumită rețetă de succes învățată de la maestrul Voicu Enăchescu, deși aveam impresia că încerc cu totul altceva, că sunt novator. Dincolo de asta, laboratorul în care mi-am format sau reconsolidat anumite considerații de ordin muzical și uman, a fost acest spațiu creativ numit Corul Regal și deci, ca să răspund într-un final întrebării, nu pot să spun că a schimbat în mod decisiv ceva, dar cu siguranță a întărit și a construit masiv în mine și în conștiința mea artistică.
Ești unul dintre cei mai prolifici tineri dirijori români, fiind de-a lungul timpului dirijor titular sau invitat al multor ansambluri corale de diferite facturi: coruri profesioniste de stat (Corul de Cameră Preludiu, Corul Eufonia al Filarmonicii Ion Dumitrescu din Râmnicu Vâlcea, Corul Operei Naționale Române din Iași), coruri private de tineret (Corul Regal, Corul Rubato), coruri liturgice (Corului Catedralei Romano-Catolice Sf. Iosif din București, Corul Seminarului Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcea), coruri de amatori (Corul BRD) etc.
Ai experimentat, așadar, atât ipostaza de dirijor de cor, cât și cea de maestru de cor în producții vocal-simfonice. De asemenea, în ultimii ani, ai abordat și ipostaza de dirijor de orchestră, prin colaborări cu Orchestrele Române de Tineret sau diverse filarmonici din țară.
Comparativ, care sunt exigențele fiecărui tip de ansamblu în parte și ce satisfacții și provocări ai întâmpinat cu fiecare dintre acestea? Există o ipostază pe care o preferi în mod special?
A. S.: Înainte de orice, o spun pentru a mia oară și încă nu mă plictisesc să o fac – nu cred în diferența dintre dirijorul de cor și dirijorul de orchestră, cred doar în uriașa discrepanță dintre dirijorul bine pregătit și dirijorul prost pregătit. Vă dați seama, necrezând în diferența mai sus menționată, nu am cum să cred în „supra-specializarea” dirijorului de cor pe un tronson artistic sau altul. Evident, există diferențe raportate la timpul de repetiții alocat, la tipul de repertoriu abordat, la spațiul în care se desfășoară concertul, etc., dincolo de aceste „variațiuni”, un dirijor valoros nu se împiedică de nici una dintre posibilele ipostaze. Vă imaginați că Zubin Mehta nu ar putea dirija absolut fabulos o miniatura corală? Sau că Sergiu Celibidache, dacă ar fi vrut, nu ar fi putut să fie un uriaș dirijor de operă și doar de operă? Aceeași situație o întâlnim și la marii compozitori – dacă am fi buni prieteni și l-aș ruga pe Arvo Pärt să compună un musical cu sonorități jazz, probabil că nu o să fie cea mai buna lucrare a lui, dar sunt convins că o poate face absolut extraordinar. Este o chestiune de voință și de muncă, în cazul unui muzician/dirijor valabil, restul sunt scuze, ego și frici.
Dincolo de pregătirea muzicală temeinică, ce alte abilități sau calități sunt esențiale unui dirijor?
A. S.: Nu cred că am un răspuns la această întrebare, asta fiindcă încă mă confrunt cu o dilemă mult mai complicată, și anume – ce e acela un dirijor? Încă nu știu să răspund. Dacă aleg să dau răspunsul la îndemână, dirijorul ar putea fi descris ca omul care îi face pe alți oameni să cânte împreună. Această explicație futilă este imediat demontată de ansamblurile instrumentale sau vocale care pot cânta fără dirijor și de „recenta” invenție a metronomului. Dacă merg pe calea obscur-ezoterică și transform dirijatul într-un soi de parcurs inițiatic la care doar cei aleși au acces, cad într-un soi de misticism naiv, în totală neconcordanță cu felul meu de a fi. În fine, dacă privesc dirijatul ca pe darul unui anume om de a comunica și de a-i face pe alți oameni să înțeleagă în același fel și timp, atunci de ce să nu aducem un orator, un profesor sau un psiholog să facă repetițiile unui ansamblu – este foarte posibil să fie mai pregătiți și capabili să acceseze mentalul uman și să catalizeze energia creatoare și emoțională a muzicienilor decât voi fi eu vreodată. Aș alege varianta în care dirijorul poate să facă puțin din toate. Nu îmi convine nici această soluție, recunosc cu sinceritate, ea validează senzația unora că dirijorul este stindardul jumătăților de măsură, din păcate, deocamdată este varianta cea mai apropiată de cruda realitate. „Cruda sorte! Amor tiranno!”
Un dirijor este un om ciudat, un individ care fuge de corsetul instrumentului/domeniului singular, ajungând să fie cel puțin inițial, mediocrul absolut, vectorul neîmplinirilor artistice ale tuturor. Glumesc, dar adevărul este că doar un astfel de om, un nebun în speță – căci doar așa îl pot numi pe cel ce speră să învingă fiecare palier al neputințelor lui dintr-o dată – are șanse să reușească. Spun dintr-o dată, fiindcă, din păcate, un tânăr dirijor trăiește cu impresia că trebuie să fie de toate și pentru toate, în același timp. Până la urmă, cum să nu simți asta atunci când apari „gol” în fața a zeci sau sute de persoane?
Ca să răspund la întrebare, cred că mari dirijori ajung aceia care au curajul să evite sau să ignore cu desăvârșire întrebarea „ce anume sunt?” și își doresc cu toată ființa să slujească muzica, nu pe sine. Mai mult, sunt acei puțini oameni care sunt capabili de îngrozitor de dificila probă a încrederii în alții – fiindcă mâinile nu sună – în schimb partenerii lor de scenă fac asta. Un concert, sau chiar o simplă repetiție, necesită un uriaș resort de încredere în cei ce aleg să facă muzică cu tine, chiar dacă uneori abia faci cunoștință cu acei muzicieni. Aș îndrăzni să dau și un sfat, e un citat care îi aparține lui Matheus de Sancto Johanne, compozitor francez al secolului XIV – „Science na nul annemi se non ceulz qui sont ingnorant”, pe mine unul, m-a ajutat să răzbesc!
S-au împlinit zece ani de la înființarea Corului Regal, ocazie cu care ai revenit la pupitrul ansamblului după o pauză de 3 ani, pe scena Ateneului Român. Cum au fost pregătirile pentru concert și ce impresie ți-a creat actuala formulă de concert a ansamblului?
A. S.: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, nu știu de ce, dar asta mi-a venit în minte citind întrebarea. A fost o întâlnire extrem de specială și, din păcate, mult prea scurtă. Cred că pentru realizarea unui astfel de concert, cu mai mulți dirijori implicați, era necesar mai mult timp decât am putut eu să ofer la momentul respectiv și sper că voi avea cândva șansa unei reîntâlniri mai lungi. Revenind la concert, am ales să interpretez alături de Corul Regal o lucrarea a regretatei Felicia Donceanu, compozitor pe care îl ador și îl regret enorm. Deși, poate o parte dintre colegii mei nu au cunoscut-o sau nu mai interpretaseră piesele dumneaei, vitalitatea și energia pe care au pus-o în serviciul muzicii doamnei Donceanu a creat un moment sublim și un omagiu greu de descris în cuvinte. „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, așa este spiritul Feliciei Donceanu și al Corului Regal deopotrivă, o congruență miraculoasă pe scena Ateneului Român.
Ce îi urezi Corului Regal de ziua sa?
A. S.: E trist să urezi la mulți ani în scris, mai ales unui cor…
Sunt muzician, cu prima ocazie, promit să vi-l cânt!
